Ovidiu Jumanca la Conferința Națională ,,În sprijinul femeilor însărcinate” 2023: ,,Implicarea și răspunderea morală a tatălui în procesul de întrerupere a sarcinii”

La data de 19 decembrie 2023, au avut loc lucrările Conferinței Naționale În sprijinul femeilor însărcinate, ediția a III-a.

Ovidiu Jumanca, Psihoterapeut de familie și cuplu (Piatra Neamț, România), a susținut o comunicare pe tema ,,Implicarea și răspunderea morală a tatălui în procesul de întrerupere a sarcinii”.

,,Tema mea este ,,Implicarea și răspunderea morală a tatălui în procesul de întrerupere a sarcinii.” Fiind psihoterapeut sistemic, ca și colega mea Victoria, te salut cu ocazia asta, am viziunea asta sistemică. Vine omul la psiholog, la psihoterapeut și în mod tradițional vedem problema intrapsihică, e numai a omului respectiv, în viziunea sistemică, hai să vedem sistemul din care aparține și cel mai apropiat este sistemul familial și de fapt să vedem ce dezechilibre, ce blocaje, ce pattern-uri defectuoase există în sistemul respectiv. În mod existențialist fiecare om are liberul arbitru și responsabilitatea lui, dar complementar ne ajută să-l vedem sistemic. La fel cum spuneau și colegele din conferință că femeia are ultimul cuvânt, mama în chestiunea avort și de aici noi trebuie să o întărim cât putem, fiindcă într-adevăr ea are ultimul cuvânt. Dacă sunt oameni care să o susțină, dacă are credința în Dumnezeu, să se lase în mâinile lui Dumnezeu. Oricât de teribilă ar fi situația, totuși, poate salva o viață, dar dinafară e ușor să vezi, ,,Domnule, tu, poți!”, dar ea dacă face parte dintr-o familie care, povesteați situațiile alea în care, teribile, bătaie, violență, atunci e greu să te pui în locul ei și să spui ,,mă las în mâinile lui Dumnezeu. Eu vreau să vorbesc și despre situațiile în care bărbatul nu susține femeia și familia și într-un mod subtil care nu e atât de vizibil ca violența. Femeia își pierde încrederea și puterea de a duce o sarcină și apare și gândul că poate să fie părăsită, ce-o să facă, mai ales dacă e la prima sarcină. Uneori poate să fie la următoarea sarcină când simte că dacă mai are un copil și bărbatul o să o părăsească pentru una mai tânără, mai sexy, apar opririle astea, atunci poate să pună capăt unei sarcini fără să fie într-o situație de violență și de abuz vădit. Cu astea lucrez destul de des și se observă că bărbații mai târziu, când se trezește conștiința în ei, suferă poate la fel de mult ca și femeia care a făcut un avort. La femeie este teribil, o femeie care a trecut prin avort este o durere teribilă în sufletul femeii.

Lucrez cu femei care au făcut avort, niciodată nu am reușit să ajut o femeie până la capăt dacă nu s-a spovedit. În procesul psihoterapiei apare un punct în care femeia nu se poate ierta pe ea fiindcă a luat viața altcuiva și numai în Taina asta a Spovedaniei și în iertarea lui Dumnezeu pe care începe să o simtă în sufletul ei, femeia începe treptat, într-un proces lung, să reușească să se ierte și ea și nu știu dacă reușește până la capăt. Nu chiar în felul ăsta, dar ceva se produce și în bărbat. Acum apar și niște diferențe, trebuie să înțelegeți situația în care o mamă, pur și simplu devine mamă prin biologia ei, purtând copilul în burtă se simte mamă. La noi bărbații partea biologică nu ne ajută să fim tați. Noi tații trebuie să facem o a doua alegere de a e recunoaște copiii. Dacă e o alegere morală, psihologică, dar e o a doua alegere în care noi hotărâm că suntem tați, altfel, doar biologic nu apare lucrul ăsta. De fapt în lumea animală, de multe ori, tații, pot chiar să-și ucidă puii și nu să-i crească. Nu e suficient să fii tată biologic, e o alegere ulterioară și un proces în care devii tată. Puțini tați, cred că sunt tați când fătul e în burtă acolo, ei trebuie să vadă și de obicei trebuie să aibă și o vârstă când fata sau băiatul ajung la nivelul limbajului, când pot să meargă, atunci bărbatul poate să lege ceva, până atunci e ceva greu de numit acolo, greu de definit pentru un bărbat. Aici trebuie să ajutăm bărbații pentru că aici ei pot foarte ușor să împingă femeia direct sau indirect spre avort. Tocmai acești bărbați nu reușesc să fie tați este pentru că noi nu am avut tați. Suntem într-o societate, într-o cultură cu tați absenți, cu tați neimplicați și cred că în curând cu funcția tatălui interzisă la nivelul societății, în direcția în care mergem. Tatăl aduce oarecum cu el autoritatea, cinstea, corectitudinea, dreptatea, credința, puterea lucruri care la nivelul societății de astăzi sunt incomode și nedorite. Noi tații resimțim aspectul acesta, presiunea asta socială asupra noastră foarte mare și un fel de senzație că statul parcă vrea treptat să ne ia rolul de tați și de fapt și de părinți. Vine din Occident tendința asta ca noi să fim diminuați din rolurile noastre de părinți, mai ales părinții tradiționali care punem copilul să se roage, poate mai ține post copilul, poate mai stă în genunchi și se roagă copilul și astea sunt moduri de a abuza văzute în maniera asta modernă și începem să simțim presiunea asta. Este un studiu făcut prin anii 95, în Anglia, de un pediatru și un psiholog criminalist, pe un lot extins cred că în 17 țări și și-au dat seama că după cel de-al Doilea Război Mondial, pentru prima dată în istoria omenirii, cultura și valorile nu mai sunt transmise pe verticală, de la părinți, de la profesori, de la preoți, de la persoane care reprezintă autoritatea într-un fel sau altul, ci valorile sunt transmise pe orizontală, de la copil la alt copil, de la un adolescent la alt adolescent, ceea ce e o mare nebunie pentru că un copil nu poate învăța pe alt copil cum să fie un adult, nici el nu știe. Practic s-a mutat atașamentul, și aici în psihologie e o întreagă teorie care spune că toate speciile se bazează pe atașament. Copiii se rup de sânul familiei și își iau atașamentul de la cei de vârsta lor și dintr-o dată părinții își pierd atașamentul și aici este o carte pe care chiar o recomand: Ține-ți copiii aproape. Destul de recentă scrisă de Gabor Mate și problema nu e de a împărți copiii cu alți oameni ci de a pierde cu totul autoritatea asupra lor. El vorbește despre polarizarea atașamentului, când copii ăștia merg spre prietenii lor și vor vedea alte valori automat ei trebuie să rupă cu părinții și nu se poate și, și. De ce toate astea? Pentru că tații de astăzi, mai ales tinerii, nu-și mai susțin copiii fiindcă nici ei nu au fost susținuți. Pare să fie o mișcare fără întoarcere. Din soluțiile pe care le-am găsit noi ar fi refacerea comunităților, Biserica. Biserica nu are doar funcția asta sacramentală unde se întâmplă Sfintele Taine, Biserica primordială era în același timp comunitatea aia strânsă între oameni, care s-a mai păstrat pe la sate, mai mult sau mai puțin, care apar în comunitățile românilor din străinătate, comunitățile alea ca să-și păstreze valorile trebuie să aibă legături foarte strânse și o soluție ar fi să începem să facem iarăși comunități strânse, comunități pe bune în care să ne susținem reciproc fiecare în ce aduce acolo și asta deja se întâmplă, încep să se lege comunitățile aduc acolo și psihologi și terapeuți. Multă vreme nu am avut nevoie practic de asta, dar la vremurile de astăzi parcă nu supraviețuim dacă nu începem să fim din nou împreună și uniți. Un alt aspect important în educarea copiilor este să le spunem greșelile noastre, asta este foarte greu. Noi toți am fost premianți, am fost deștepți, am fost nu știu cum, dar observam ca și psihoterapeut dacă o mamă povestește: ,,știi, aveam 16 ani sau 18 ani și nu știam ce-i cu mine și am făcut un avort, mi-au luat 20 de ani de zile să-mi revin după avortul ăla. Povestind copiilor, la vârsta potrivită, în modul adecvat, ajută copiii să nu mai repete greșelile astea. Copiii văd greșelile noastre și suferința pe care am avut-o. Aici cred că este important să povestim și aspectele astea, să povestim că m-am luptat cu țigările sau cu alcoolul sau încă mă lupt, povestesc lupta mea, nu-l facem pe copil părtaș să-i punem lui sarcini sau greutăți în plus, dar să-mi arăt și părțile mele de slăbiciune și durere ca el să evite după aia lucrurile astea.

S-a vorbit și despre stima de sine aici, da suntem dezorientați, tinerii, dar și noi nu mai știm cine suntem efectiv. Eu am o formare și în psihoterapie creștin ortodoxă și cu oamenii cu care lucrez, acolo unde se pretează, nu mă duc peste ei să se simtă presați pentru că îi pierd, dar la un moment dat încep să le vorbesc despre modelul creștin. Într-un avort iertarea nu poți să ți-o dai singur, dacă nu o simți în suflet ca de la Dumnezeu nu ai cum, la fel stima de sine, sunt atâtea modalități în care astăzi construim stima de sine, oricum de cele mai multe ori se duce într-o iubire de sine, ceva idolatru. Dar există și o iubire de sine, Hristos ne spune în poruncă ,,iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Încerc să închei, altfel un bărbat fără să fie invitat și să înțeleagă etosul și cultura asta, e totuși o cultură a unei Sfintei Treimi, atunci ne putem asuma rolul de tată, când înțelegem relația cu Tatăl Ceresc. Arhetipul Tatălui și a Fiului la nivel biologic și psihologic nu se deschide profund decât prin deschiderea sufletească spre Tatăl Ceresc și de abia atunci reușim și noi să ne asumăm funcția de tată. Fără un Tată adevărat nu putem fi tați. Un psihanalist francez a spus odată: un bărbat, se punea problema când un bărbat se maturizează, un bărbat ajunge la maturitate când își dă seama că el și tatăl lui au același tată, pe Tatăl Ceresc.

Nu îmi dau seama cât de coerent am fost. Cred că m-a luat puțin valul și emoțiile și entuziasmul, dar e un punct acum la expunerea mea și dacă aveți întrebări vă răspund cu drag.”

Andreea Rusanovschi